Artă, sex, dragoste şi moarte în Castele de carton

Hello, 2017! Îmi încep şi eu seria articolelor serioase cu unul, nu aşa cum v-aţi fi aşteptat cu rezoluţiile, dorinţele, planurile pentru anul ce se aşterne în faţa noastră, ci despre prima carte începută şi terminată în anul acesta.

De ce n-am să scriu despre rezoluţii şi planuri? Pentru că, aşa cum viaţa mi-a tot dovedit mereu, fie că-s eu de vină, fie că e ea, niciodată ele (n.a. – rezoluţiile, planurile) nu s-au împlinit, materializat, finalizat, ziceţi-i cum vreţi voi. Aşa că, why bother?! Mai bine las viaţa să vină şi vedem ce ne aduce pe parcurs.

Revenind la ideea principală, dar şi în spiritul ultimei, prima începută şi terminată este una din cele 8 pe care plănuiam anul trecut să le citesc câtă vreme moţata (n.a. – Bia) era plecată în vacanţă la bunici: Castele de carton de Almudena Grandes.

N-am să-mi motivez decizia de cumpărare a acestei cărţi din simplul motiv că nu-mi mai amintesc ce m-a determinat la vremea respectivă (un târg de carte, acum 3-4 ani) să o fac. Despre lectura sa însă, motivaţia este una simplă, aceeaşi pentru toate, dacă e în biblioteca personală, atunci trebuie citită.

Despre autoare n-a să vă ofer multe informaţii, decât faptul că marea majoritate a cărţilor sale au fost un real succes atât din punct de vedere al criticii, cât şi al publicului.

Castele de carton, romanul apărut în 2007 la Humanitas, în seria Raftul Dianei, în traducerea Corneliei Rădulescu, este un roman structurat în patru părţi: Arta, Sexul, Dragostea şi Moartea, care spune povestea unui triunghi amoros.

Personajul principal feminin, Maria Jose Sanchez sau Jose Sanchez cum îşi spunea în anii studenţiei, actual expert în pictură contemporană, fostă pictoriţă în devenire, este şi personajul narator al poveştii care debutează cu apelul telefonic care avea să îi anunţe moartea unuia dintre colegii, prietenii şi amanţii săi, Marcos Molina Schultz.

Vestea primită o face să rememoreze fragmente din anii ei de studenţie, din vremea în care începuse să realizeze că nu va fi niciodată o pictoriţă de geniu, dar şi momentele întâlnirii cu Marcos (sinucigaşul, singurul cu real talent de geniu dintre cei trei) şi Jaime (cel care îi aduce vestea morţii), al începuturilor prieteniei dintre ei, al debutului triunghiului lor amoros.

Îşi aminteşte de nopţile petrecute în camera din apartamentul în care locuia Jaime, cameră care avea să le devină casă pentru o vreme, de modul în care triunghiul dintre un impotent, o frigidă şi un adevarat amant latin evoluează de la o relaţie bazată pe sex şi artă la una de dragoste, de dragoste şi gelozie, dar şi despre propunerea lui Marcos, despre aşteptări, despre deziluzii, despre viaţă, despre castele de carton…, despre dragostea care uneşte şi desparte, despre moartea care leagă şi dezleagă, despre adevăr şi minciună, despre „un fir subţire dar de nerupt, o legătură secretă şi delicată care ne ţine uniţi dincolo de timp şi spaţiu”.

Povestea este una frumoasă, ca o ţesătură impecabilă, lectura – una plăcută şi facilă, finalul îl puteţi afla singuri citind romanul, despre care, spre a vă stârni şi mai tare curiozitatea am să vă mai spun doar atât, „roman al fericii şi libertăţii, Castele de carton exprimă caracterul complex, trecător şi instabil al tuturor lucrurilor” (n.a. – El Pais).

 

P.S.: Cu ultima pagină din Castele de carton am reuşit să tai şi cel de-al şaselea titlu din cele opt, deci sunt şanse mari să finalizez anul acesta lista de lectură de anul trecut! 🙂

Comentează